Din inima

Caiete, carnetele, agende, tabele, imaginea unor foi maari, pe care sa desenez ideile care imi circula prin cap…

Am o adevarata colectie de caiete care mai de care mai frumoase. Si instrumente de scris. Si o colectie imensa de ganduri, care circula, si circula, unele mai incet, mai lent, altele cu o viteza ca abia le urmaresc :) Si gandurile astea se cer pe hartie. Ei, si am un gand, cum ca pun gandurile pe hartie. :) Si vizualizez procesul. Cum le pun, in ce ordine, cum le categorisesc, cum le enumar, apoi cum le aranjez in functie de categorie, in functie de urmarirea lor cat mai usoara spatio-temporal…

Asta cu categorisirea e o treaba, as zice usor obsedanta. La fel si cea cu urmarirea firului gandurilor, ideilor, viselor. Urmarirea ma ajuta sa vad ca nu doar gandesc, ci si pun in practica. Categorisirea...nu stiu la ce ajuta ea. Banuiesc ca la impresia ca tin sub control totul. 
Imi imaginez dosare. Si in fiecare dosar, inserez cate un gand, in functie de unde apartine. Ca si cum gandurile ar fi niste fire de lumina, continand o informatie. Si ea, informatia trebuie sa stea intr-un anumit dosar, sa completeze ceea ce deja exista acolo, sa teasa, ca si cum ar tese o bluza. Si tesatura aceea sa se concretizeze in ceva. Preferabil material. De ce trebuie sa stea intr-o categorie? De ce trebuie sa se concretizeze in material? Pentru ca suntem in plan fizic si asa percepem cel mai bine lucrurile? Poate.

Nu reusesc sa inteleg de unde nevoia asta de a urmari lucrurile pe care le fac. Ma premiaza cineva? Au o finalitate bonificata cumva? Sau ar fi mai bine sa ma bucur facandu-le, in loc sa le numar, sa le enumar, sa mai bifez unu pe lista...si apoi, cu lista ce sa fac?

Sa zic ca "ui, am trait?" Cand ma gandesc asa, mi se pare o gluma trista.

Pe de alta parte, cred ca e o lupta intre mintea mea si restul (m)eu. Mintea e cea care are nevoie de categorisiri, urmariri ale realizarilor, ea crede ca primeste ceva daca face ceva, si mai ales daca demonstreaza ca a facut ceva. Cealalta parte din mine, incepe sa simta (ca nu pot sa zic sa inteleaga) ca nu e vorba de finalitate, nu e vorba de a strange un numar de …, de a face o cantitate de…, de a pastra un ritm constant de….

E vorba despre bucuria de a face. Orice iti place. Cand si cat iti place. Nu dai socoteala, nu primesti premiu. Evident, nici nu faci vreun rau cuiva. Iti faci tie o bucurie, si poate o faci si altora…

Si e doar bucurie, si e doar viata, si e doar simtirea momentului, si e doar trairea in prezent. Doar momentul acesta exista. Acum. E singurul pe care il simtim si il experimentam deplin, cu adevarat.

Restul, sunt doar in minte. Si mintea...ei bine ea poate multe, e foarte puternica. Dar singura nu se stie bucura :) asa ca, minte, linisteste-te, am eu grija de tine, sa-ti fie bine. Hai sa ne bucuram impreuna de fiecare clipa. Suna a cliseu? Da, probabil dar numai din cauza ca de fiecare data cand auzi asta zici “aaa, lasa, sigur, traieste clipa...da tre sa ne gandim si la ziua de maine, nu putem sa facem fix numai ce vrem si cand vrem”. Da, hai sa ne gandim. Cu drag si cu incredere ca va fi bine, daca e sa fie. Cu abandon in constiinta si in fiinta si in univers si in energie si in dumnezeu si in divinitate si in tot. Abandon in tot. In bucurie. Sa nu crezi ca asta insemana ca gata, nu mai faci nimic, nu mai mergi la servici, ci doar stai, asa, abandonat in tot (:)) si gata, zici ca iti traiesti viata frumos. Nu. Doar ca abandonul poate coexista foarte bine si cu munca, si cu realizarile si cu tot. Trebuie sa gasesti doza potrivita. Fiecare intelege diferit asta.

Am expriementat si eu, si am auzit si de la altii, ca in momentul in care ceva in ei, s-a schimbat, si au ajuns sa se deschida lumii, au inceput sa aiba parte de experiente care mai de care mai frumoase, si mai neasteptate. Unele le numeau chiar miracole.

Au inceput sa vada si sa simta viata asa frumoasa cum e ea, cu bune si cu rele (suna paradoxal, nu? e ok, se va ocupa mintea mai tarziu de acest paradox, va face un debate pe tema aceasta...hi hi, si la ce ii va folosi?)

Deschide inima,  traieste in si din inima. Simte emotia. Cu drag. Cu mult drag.

Alina

(Pe)Scena

Se uita la Gasca Zurli, in picioare, in patul din living. La un moment dat, se opreste, isi pune mana in sold, si cu o atitudine ferma si oarecum cu parere de rau zice:
Tati, n-ai ce sa faci, trebuie sa-ti faci alt pat...ca asta o sa fie pescena* mea de acuma. No, si n-ai ce face, ca nu ai unde sa dormi, trebuie sa-ti faci altu. Da din ala din lemn. Din lemn asa, mai moale, de jucarie... da, iti pui si saltea, sa poti sa dormi. *pescena = scena.

Logica la 3 ani

Eu sunt uimita de cat de curata e mintea copiilor. Si cum judeca ei chestiile care se intampla zi de zi. Si cum surprind esenta lucrurilor. Am multe de invatat.

Din capitolul "logica la 3 ani", si cum nu ii poti prosti cum vrei tu, chiar daca te crezi mai desptept:

Intr-o dupa masa, am vopsit-o pe buni. Era cu vopseaua in cap, povesteam, astepta sa-si faca efectul.
Cori, evident cu chef de joaca, are un obicei drag ei, sa se dea pe topogan, topoganul din casa fiind marginea canapelei. Ca sa faca asta are nevoie de ajutorul unui adult sa o ridice pe margine.
- Buni, vreau sa ma dau pe topogan!
- Pai nu pot acum sa te ajut, ca uite, sunt murdara cu vopsea (sa fie clar, vopseaua era doar pe par)
Cori sta cateva secunde, cu privirea care indica munca neuronilor, apoi zice:
- Da esti cu vopsea si pe maini?
- Nu.
- Atunci poti sa ma ridici, ca ma ridici cu mainile, nu cu capul...


Recent, avea ceva muci. Nu era racita, doar nasul putin infundat. Buni incerca sa o convinga sa-si sufle nasul:
- Hai Cori, trebuie sa-ti sufli nasul.
- Nu vreau! (asta e raspunsul standard la aproape orice solicitare care nu are un beneficiu direct si evident pentru ea in momentul solicitarii).
- Da trebuie sa-ti sufli nasul, ca sa poti manca.
- Da eu manac cu gura, nu cu nasul.
Pam pam.


Dupa masa, acasa, Tati la calculator, eu prin casa, Cori se juca in camera mare. La un moment dat, cu coada ochiului, prinde Tati o miscare in care i se pare ca baga Cori ceva in gura. Pentru ca se juca cu ceva maruntisuri, s-a speriat ca nu cumva sa se inece. Cu o mina ingrijorata si cu vocea tremurand zice:
- Cori, ce ai in gura?
Cori se uita oarecum surprinsa la el, ca si cum nu a inteles intrebarea.
Tati repeta, ingrijorarea din voce crescand, si incercand sa obtina un raspuns cat mai rapid:
- Cori, ce ai in gura? Spune-mi ce ai in gura!
Cu o mina foarte inocenta, in continuare neintelegand de ce Tati e asa agitat, raspunde:
- Dinti.